Unul din motivele pentru care am fost de timpuriu pasionată de psihologie şi am văzut-o ca pe o unealtă foarte importantă este evidențiat de impactul pe care îl poate avea la nivel social. Psihologia socială arată ce rezultate covârşitoare pot avea programele instalate într-un anume fel oamenilor, normalizarea şi repetarea unor ideologii, printre altele, indiferent de ce înseamnă acestea din punct de vedere moral, precum şi răspunsul adaptativ al oamenilor la situațiile întâmpinate.
În acest sens m-a inspirat documentarul apărut pe Netflix: “Oameni de rând”, despre un batalion de polițişti recrutați pentru a implementa planul nazist, remarcabil prin faptul că în loc ca focusul să fie pus pe atrocitățile comise, a fost pus pe studierea modului în care oameni de rând, din clasa medie, cu meserii obişnuite, au fost înrolați într-un batalion, terminând prin a deveni batalionul al 4-lea ca număr de evrei omorâți, cu toate că au avut de ales dacă să ucidă sau nu, fără a suporta consecințe importante (cel mult etichetat “laş” de către grup şi cu raport negativ). Din batalionul respectiv, în care nu se menționează ce număr de polițişti a avut, s-a spus că aproximativ 12 dintre ei au ales să refuze misiunea, când au aflat în ce constă, iar restul au decis să execute ordinele.

#spoileralert 
Aşa se face că un astfel de soldat a trăit experiența premierii binelui pe care l-a făcut, primind medalii pentru “asigurarea zonelor”, iar la sfârşitul războiului, pentru răul de a ucide mii de evrei, în esență, aceleaşi fapte făcute au fost judecate la scară largă în polarități opuse.

În acest caz real, o combinație unică de elemente i-au făcut pe aceşti soldați, fără a fi măcar nazişti convinşi în mare parte, şi fără a fi fost îndoctrinați ideologic pentru a ucide (au fost muncitori mobilizați ca batalion de polițişti de rezervă), să joace rolul ucigaşilor: conştiinciozitatea față de sistem, credința că îşi fac datoria față de țară – ceea ce le dădea un scop mai mare decât ei înşişi, lucru spre care aspiră aspectul masculin -, însă, şi mai important, teama de excludere socială, programele de performanță, nevoia de apreciere, demonstrativitatea. Inclusiv posibilitatea de a alege pe care le-a oferit-o comandantul lor, împreună cu atitudinea considerativă pe care a manifestat-o față de ei, a putut juca un rol în “relaxarea” în fața pericolului perceput.

Din analiza mecanismelor şi a modului în care aceste fapte au devenit posibile, au reieşit următoarele concluzii fascinante explicate de istorici şi psihologi sociali, împreună cu adăugiri personale:

 “Când ne confruntăm cu o situaţie şi nu ştim exact ce e bine să facem, în mod normal, nu facem nimic”.

 Făptaşii căutau mecanisme psihologice prin care să se proiecteze ei înşişi ca victime, din cauză că au trebuit să facă lucruri care le provocau suferință.

 Loialitatea față de autorități este o relație atât de puternică, încât poate surclasa sentimentele umane chiar şi față de propria familie.

 Primul masacru la care au participat polițiştii a fost zguduitor, au avut coşmaruri, le-a fost rău, n-au putut mânca. Apoi, s-au obişnuit; la primele operațiuni de lichidare, soldaţii puteau descrie totul în detaliu, apoi, amintirile lor au devenit vagi; asasinatele au devenit o obişnuinţă. Astfel şi-au dezvoltat o desensibilizare la gravitatea faptelor lor, care s-a petrecut rapid, prin numărul mare şi rapid de operațiuni desfăşurate.

 Fiecare dintre făptaşi şi-a găsit un mod de a-şi explica acțiunile:
“Cineva trebuie să facă treburile murdare.”
“Avem de îndeplinit o datorie istorică”.
“Fac asta mai bine decât alţii.”
“El împuşca mama, eu împuşcam copilul, îmi spuneam că copilul oricum nu va supraviețui fără mama sa.”
Practic, ei creau justificări prin care dădeau sens misiunii de a ucide şi îşi interpretau fapta înfiorătoare, drept una morală, cu semnificaţie “izbăvitoare”. Aici este cheia spre a înțelege ce s-a întâmplat: nu era o supunere oarbă, ci interpretau ordinele într-un mod acceptabil pentru ei, ceea ce le permitea să se simtă îndreptățiţi moral.

 În timp, batalionul se împărțise în 3 grupuri: unul era grupul de oameni care se deprinseseră să ucidă cu plăcere; aceştia se întorceau de la execuții, luau o cină copioasă şi glumeau pe seama celor petrecute. Al doilea grup era pasiv, făcând ceea ce li se cerea, fără a lua iniţiativa de a refuza, sau de a o face mai des. Al treilea grup era format din contestatari, care erau într-o luptă interioară cu ceea ce se petrecea, având tot mai multe întrebări şi frământări la adresa celor ce se petreceau.

La procesul de după război, mulţi dintre aceşti oameni se considerau victime duble: odată că fuseseră aleşi pentru cea mai nedorită sarcină, şi apoi pentru că deveniseră victime post-factum ale noului cod moral intrat în vigoare după război, fiind judecați pentru fapte care nu erau ilegale la vremea respectivă. Aşadar, erau consumați de sentimentul de milă de sine, că au fost nevoiţi să treacă prin asta, şi nu de vină pentru victime.

Închei cu o concluzie esențială redată de un istoric:

“Vrem să credem că suntem stăpâni pe destinul nostru. Însă adevărul este că suntem mai degrabă modelați de lucrurile pe care nu le putem controla. Modul în care putem câştiga mai mult control este dacă suntem mai conştienți de acest lucru.”

Aşadar, modul în care ne găsim un sens pentru ceea ce facem, care trece prin filtrul mecanismelor de adaptare la o situație, mecanisme ce pot să ne ajute sau să ne îndepărteze de realitate, devine definitoriu pentru atitudinea pe care o avem față de viață, principiile pe care le adoptăm şi acţiunile pe care ajungem să le facem. Mecanismele pe care le adoptăm sunt strâns legate de începutul vieții noastre. Fricile, lipsurile şi nevoile neîndeplinite din copilărie, modul în care se dezvoltă psihicul în primii ani de viață, modul în care zona emoţională şi personalitatea se dezvoltă în legătura cu familia şi mediul, devin cruciale în adoptarea unui răspuns rațional la o situație extremă.
Atunci când nu conştientizăm care sunt forțele care ne conduc, de unde vin ele, şi nu ne întrebăm daca este cazul să le urmăm sau, dacă de fapt, ele nu fac parte din esența noastră reală, vom cădea pradă lor şi vom crede că urmăm un destin şi că suntem una cu impulsurile noastre.
De ceva timp studiez şi conceptele de “bine” şi “rău”, iar acest documentar a devenit foarte ilustrativ, prin simplul motiv că mi-a arătat că atunci când “legăm” noțiunea de bine şi rău de concepte sociale, şi nu de noi înşine, de ceea ce se simte “bine” sau “rău” în propriul suflet, putem ajunge atât de străini de propriul corp şi de propriul suflet, încât să ne percepem “o mică rotiță într-un sistem mare, fără opțiunea de a alege”, deşi, în fapt, avem.

În acest context fiecare avem responsabilitatea să devenim conştienți, prin a ne întreba permanent cine suntem, de unde venim, şi de ce facem ceea ce facem. Ceea ce am înțeles greşit generații întregi a fost că lupta nu a fost în exterior, cu ceilalți, ci lupta a fost mereu în noi înşine, între fragmentele din noi pe care le-am îngropat în străfundul subconștientului.
De aceea cred în transformarea şi echilibrarea lumii interioare, într-o relație cu persoane antrenate în a conştientiza, în şedințele psihologice, în lucrul cu copilul interior, dezvăluirea şi integrarea aspectelor uitate din noi, în echilibrarea corpului energetic, şi acesta este progresul social pe care îl susțin: transformarea din interior.