Astăzi vreau să surprind sănătatea psihică din punctul de vedere al  modului în care omul își judecă emoțiile. M-a preocupat mereu ce face diferența între un om care se restabilizează repede după ce trece prin evenimente nefericite (sau capacitatea sa de reziliență, cum este numită în psihologie) și cel care o face greu. Evident, ne putem uita la acest lucru din multe unghiuri. În schimb, unul direct și vizibil este ce credem noi despre emoțiile noastre.

Sunt valide? Ar trebui să le simțim așa cum le simțim? Sunt normale? Intensitatea lor este normală? Sunt o dovadă a faptului că este ceva în neregulă cu noi? Sau sunt dovadă a umanității noastre? Sunt ele bune sau sunt rele? Sunt demne de rușine sau demne de prețuit?

Bineînțeles, aceste judecăți instantanee care sunt atribuite emoțiilor noastre au credințe profund înrădăcinate în teoriile pe care noi le avem referitoare la emoții în general. De cele mai multe ori, ele sunt luate ca atare, cu toate că au un substrat profund inconștient, fiind pur și simplu preluate și neobservate, iar psihicul „rulează“ pe ele necontenit.

Totuși, asta nu e tot. De la o rapidă considerație că o emoție n-ar fi normală într-un anume context, omul ajunge repede să se gândească că el în sine ca ființă, ca sine, este greșit, insuficient, inadecvat, demn de dispreț sau rușine. Acest lucru este și el învățat în copilărie, unde exprimarea și comportamentul îngrijitorilor transmite o fuzionare a sinelui cu emoția, așadar mergem prin viață crezând că suntem una cu ce simțim și gândim.

Vă invit să vă gândiți totuși, dacă a existat vreodată când ați avut emoții fără niciun sens, fără nicio explicație, nepotrivite, inadecvate. Veți vedea că, în majoritatea cazurilor, dintr-o perspectivă obiectivă, tot ce trăiți are un sens, vine de undeva, are un motiv, chiar dacă manifestarea vă surprinde. Uneori, nu va fi imediat clar, dar cu o explorare terapeutică adecvată, totul va căpăta din ce în ce mai mult sens, odată cu descoperirea părților din inconștient.

Pare că nu ne punem întrebări prea multe asupra naturii. Nu căutăm să găsim sensul unei frunze căzute prea devreme de timp, unei secete, sau a unei furtuni. O luăm așa cum e și, siguri fiind că totul are o cauză, dacă ne propunem, doar o investigăm, fără a eticheta manifestările ei. Ce ne blochează să facem același lucru și cu noi? Tot ce am învățat odată cu traiul în societate și tot ce am înțeles despre noi odată cu feedback-ul de la îngrijitori despre cine suntem și cum ne manifestăm.

Există niște reguli, niște parametri care urmează o logică a rușinii și a vinovăției în raport cu așteptările sociale, însă nicidecum a logică a naturii, o logică a ceea ce înseamnă omul împreună cu funcționarea lui. Iar pe baza acelor reguli trăim până ne vine ideea să ne întrebăm de unde ne-am ales cu ele.

Modelul sănătății psihice prin prisma emoțională este bazat pe schimbarea teoriilor pe care le avem depre acestea, angrenând odată cu ele mecanisme sănătoase de adaptare.

Vă invit la a reflecta cum sună aceste judecăți asupra emoțiilor ….

„Ce este în neregulă cu mine?“          vs.         „Este normal să mă simt astfel, trec printr-un lucru dificil pentru mine. “

„Oare am să mă simt vreodată mai bine?     vs.             „Știu că am nevoie de timp până voi putea să mă simt din nou mai bine. “

„Sunt o povară pentru ceilalți              vs.         „Sunt oameni care se bucură că îmi pot fi alături sau că le pot împărtăși ce simt. “

„Nu mai vreau să simt!             vs.        „ Vreau să simt tot ce am de simțit ca să pot merge mai departe! “

„Emoțiile mă fac să fiu confuz. “        vs.         „Emoțiile mă ajută să mă cunosc mai bine. Emoțiile mă ajută să mă uit la lucrurile de care nu am fost conștient până acum despre mine. “

„Emoțiile mă deranjează, stau în calea îndeplinirii obiectivelor mele. vs.        „Emoțiile mă ajută să fac alegerile potrivite pentru mine. Emoțiile îmi arată și confirmă ce este important pentru mine. “

„Nimeni nu trece prin ce trec eu. “   vs.     „Cel mai probabil și altcineva în locul meu s-ar simți epuizat, copleșit, confuz. “

Teoria noastră referitoare la emoțiile noastre indică chiar o credință intrinsecă a permisiunii pe care ne-o dăm să ne manifestăm, și deci, să existăm. Atât de departe merg judecățile noastre, încât se duc până acolo la a ne invalida existența. Atunci când credem că n-ar trebui să ne manifestăm așa cum o facem, este ca și cum am pune la îndoială dacă copacul ar avea voie să se scuture de frunzele sale sau nu. Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc astfel, perpetuând această nedreptate ascunsă față de ei. Există o vorbă populară precum că niciun fulg de nea nu cade în locul nepotrivit. Oare tu ești „potrivit“?

Terapia contează!