Sunt oare puternici oamenii care nu se exteriorizează, nu plâng niciodată de față cu ceilalți, par „duri“ ca o piatră la suprafață și nu vorbesc niciodată despre slăbiciunile lor?

Sunt oare slabi oamenii care își aduc sentimentele în față, își dau voie să plângă, să își asume ca greșesc, că nu știu cum să rezolve ceva, că au nevoie de ajutor și care le permit celorlalți să le vadă suferința? Este sinceritatea un semn de slăbiciune? Este imaginea perfectă mereu întreținută, ajustată și pregătită cu un consum considerabil de energie, un semn de putere? Este oare o soție abuzată de soțul ei, care păstrează totul secret, puternică?

O greșeală de percepție așezată pe un set de convingeri greșite a lăsat până astăzi urme adânci în traumele oamenilor la nivel colectiv, și le-au ținut blocate ani la rând, generații la rând… Oamenii au confundat puterea cu capacitatea de autocontrol și disimulare. Însă, în spatele acestor imagini proiectate în exterior se găsesc adesea blocaje emoționale imense, voci care ar da orice să fie auzite, chipuri care ar da orice să poată fi văzute.  În spatele imaginii de fericire putem găsi de multe ori sentimente de nefericire, frică, rușine sau vinovăție.  Sunt de fapt oameni care dacă li s-ar cere să renunțe la acea imagine ar fi, în multe cazuri, incapabili să se expună în exterior așa cum sunt ei, considerând că anumite părți din emoțiile lor sunt rușinoase și s-ar simți mai descoperiți și neajutorați ca un nou-născut în fața vieții. Capacitatea de autocontrol a devenit deci, mecanismul lor de a face față provocărilor vieții, dar asta a produs, subtil, și o separare și ruptură față de ceilalți oameni, care devine o rană adâncă în timp.

Dacă ne întrebăm de unde vine această convingere eronată, avem câteva indicii. De câte ori ați auzit sau vi s-a spus personal, când erați mici, de către părinți, că acum sunteți mari, nu mai aveți voie să plângeți? Băieților, în special, li se răpește posibilitatea de a se simți confortabil și în siguranță să-și exprime emoțiile când sunt catalogați imediat ca slabi sau sensibili și, deci, rușinați. Acest lucru devine mult amplificat când ajung la școală sau într-un anturaj de copii cărora le-a fost inoculat același lucru, și care îl pun la colț pe cel care dovedește o astfel de emoționalitate. Copilul resimte sentimentul de rușine și izolare față de grup și începe să-și consolideze mecanisme de apărare, adoptând, printre altele, această aparentă putere.

În cultura occidentală bărbăția a fost predominant asociată cu modelul de bărbat soldat, care poate supraviețui în condiții dure, sub o disciplină aspră, care își apără țara inclusiv cu costul propriei vieți și care intră într-un rol mecanic, disociat de orice emoții normale care ar pune la îndoială această imagine. Prioritățile acestui rol ignoră ascultarea oricărui semnal din corp de oboseală, epuizare, suferință sau incapacitate. Teama de pedeapsă, de a dezamăgi sau de a fi rușinat alimentează cu un combustibil continuu această ignorare permanentă a corpului. Totuși, numărul mare de soldați care se întorc acasă cu traume adânci, sindrom de stres post-traumatic, depresii, anxietate, atacuri de panică, tulburarea somnului, și corp vizibil îmbătrânit arată prețul plătit pentru validarea etichetei de bărbăție și suficiență.

Putem spune acum că puterea stă în a duce capacitatea corpului la extrem și ignorarea semnalelor sale?