S-a întâmplat că viața aceasta pentru mine a venit cu multe conştientizări şi învățături prin relațiile de cuplu, atât prin experiență personală, cât şi prin clienții cu care lucrez. Şi am observat un tipar al eului meu trecut, şi apoi al oamenilor: tendința de a fugi cât mai departe de fostul partener atunci când relația nu a funcționat, tendința chiar de a-l “îngropa” undeva departe. Bineînțeles, este o reacție la suferința produsă, este o amintire a unui eşec perceput, este un vârtej emoțional, este o însemnare a tot ce nu a putut fi controlat, în ciuda oricărui efort. Este un vis făcut bucățele. Este o inocență transformată în moarte. Şi este o realitate pentru foarte multe cupluri care se despart – dacă a mai rămas acolo vreo fărâmă de iubire, în mod voit caută să o asedieze, ca sa fie siguri că pot depăşi acea prăpastie sufletească.

Însă, o relaţie între doi oameni care au împărtăşit o intimitate atât de profundă, încât să-şi cunoască aspecte pe care nu le ştie nimeni, care s-au bucurat dimineața când s-au trezit şi au zărit unul chipul celuilalt, care au împărtăşit bucurii şi tristeți de toate felurile, este oare demnă de un aşa sfârşit? Toate acele momente în care totul se leagă, în care cuvintele se continuă singure, în care toată ființa este expansionată şi în fuziune cu cealaltă pot fi ele şterse de ce s-ar fi dovedit mai târziu greşit, iluzioriu şi dezamăgitor? Sau sunt ele mai degrabă un motiv de recunoştință pentru experiența unei sărbători a vieții? Merită să ne hrănim mintea cu teorii mecaniciste precum că toată acea experiență a fost doar o reacție chimică în corp, şi să o ştirbim de orice suflare divină, de orice puritate, şi de autenticitatea în care am trăit?

Răspunsul meu la aceste întrebări a fost, cu siguranță, nu. Un om care devine parte din călătoria vieții într-un astfel de mod este printre cele mai bune oportunități de a învăța şi a evolua din câte pot exista. Valoarea sa este precum a vinului care devine din ce în ce mai bun pe măsură ce trece timpul. Iar alchimizarea etapei de separare poate aduce cu sine oportunitatea la alt potențial de a evolua: acela în care ataşamentul, fricile şi aşteptările nu mai sunt împletite cu bucuria şi pacea. Aşa că am învățat să transform suferința în sărbătoare, să mă despart de adevărata iluzie: aceea că acel om a fost mai mult decât un actor cu rolul de a mă aduce mai profund în contact cu mine. Un suflet special cu un rol principal pe scena vieţii, unde nimic nu e cu adevărat personal, este, de fapt, acel om pe care cei despărțiți îl transformă într-un banal străin .

Nu putem vedea clar un om atunci când îl respingem, îl învinovățim, îl “demonizăm” ca să ne putem întări sentimentul de separare. Indiferent de ce vom face, el se va întoarce în alt chip şi în alt timp, cu aceeaşi rugăminte de a fi iertat, acceptat şi primit ca parte a noastră.

Din punctul în care învățăm să nu mai respingem şi nici să atragem, lumina devine clară, şi sufletul devine liber. Atunci vom şti ce urmează după suferință, şi că finalul nu este cel închipuit, ci cel cu adevărat menit.