Atunci când familia în care am crescut este una disfuncțională, modelul normalității lipsește, adică umanitatea omului cu firescul ei este pervertită. Noua normalitate este gravată în psihic în funcție de ceea ce am trăit, în funcție de care alegem subconștient fie același scenariu cu parteneri de cuplu, prieteni, sau colegi, crezând ca acest scenariu este tot ce se poate, și sfârșind din nou în suferință, fie căutăm „opusul“, tocmai „inversul“, adică o normalitate imaginată prin idealizare și perfecțiune. Ideea de firesc nu ne spune nimic. Ideea de om cu greșeli, părți nevăzute, slăbiciuni este percepută deformat, devenind de aici lesne căutarea unei umanități care să întruchipeze divinitatea ca adevărat standard de atins și ca noua normalitate. Căutarea unui model ideal, a unui salvator de la tragedia trăita (normalitatea trăită ca disfuncție) devine astfel o călătorie obligatorie, iar scenariul devine unul eroic, de înlăturare a nedreptății, de înăsprire a caracterului, de corectare a greșelilor lumii, și de împărțire a lumii în bine și rău. Fantezia proiecției ideale este, deci, la un pas de împlinire atunci când întâlnim un om cu acele caracteristici la care mintea noastră face  „clic“, care ne sunt familiare si care au fost manifestate de oameni din trecutul nostru, fie de unul dintre părinți care a fost în rolul de victimă în familie, fie de un bunic, un profesor care ne-au inspirat prin ceea ce am perceput a fi pozitiv.

Cu alte cuvinte, am găsit în tine ceea ce pentru mine reprezintă iubire, bunătate, putere, prin aceste trăsături pe care le recunosc. Însă aici se produce ruptura de realitate, atunci când modelul de normalitate lipsește, pentru ca voi merge mai departe, înlăturând din percepție eventualele defecte, greșeli, fragilități ale omului respectiv. Nevoia mea ca el să existe, așa, perfect, este sensul pe care mi-am construit viața, este sensul pe care l-am dat pentru a mă împăca cu suferința nedreptății poveștii mele de viață, este salvare și protecție pentru psihic. Așa că îl creez, prin această construcție pe care eu o cred cu toți porii reală. Ea trebuie sa existe ca eu să supraviețuiesc. De aceea nu voi permite nimănui să-mi arate vreodată că eu sunt într-o iluzie. Eu cred în această realitate odată pentru că nu sunt conștientă că am creat-o, nu sunt conștientă de curenții subconștientului meu și de nevoia de a mă salva constant de propria durere neprocesată, iar apoi cred, pentru că e singura cale pe care îmi permit s-o văd posibilă. Toata puterea mea, care strălucește blocată sub straturile de durere, uitata, neconștientizată, o caut acum în exterior, singurul loc unde poate exista, in brațele altui om la fel ca și mine, care la exterior întruchipează dar nu deține în realitate, strălucirea și puterea mea pierdută.